Finita la divina commedia!

In perioada asta, mi am deschis de nenumarate ori jurnalul pe care l am uitat de mult timp in acelasi loc.
Intentionam de fiecare data sa scriu ceva. Sa scriu orice. Puneam pixul pe foaie dar nu reuseam niciodata sa scot vreun cuvant frumos, vreo fraza perfecta. Probabil cuvintelel care sa emotioneze sau paginile care sa faca sa simti fiecare rand si au gasit acum sfarsit. Gandul de a scrie frenetic despre ceva este ... deja trecut.
Am ajuns acum intr un moment in care orice as spune nu ajuta cu nimic. Incerc sa tot gasesc raspunsuri, insa ele nu sunt niciodata acolo unde te astepti.
Exista ceva care sa reuseasca sa te scoata din toate sentimentele confuze?

Stii, ne am certat de atatea ori incat ne am pierdut si cuvintele intr un final ...
Totul esua cand venea vorba de noi doi. Niciodata nu am stiut sa stam prea mult certati, insa ... da ... NU STIAM!
Te uitam pe bucati. Pe bucati, insa niciodata nu intreg. Imi aminteam parti mici caci tu imi aduceai momentul de nebunie, de uitare de mine!
Ma contrazic de atatea ori. Azi spun ceva, maine total diferita imi e conceptia.
Azi insa stiu ca imi lipseste poate mai mult ca oricand.
[Where were you when everythig was falling apart?!]
Sau poate imi lipseste ideea de a ma suna oricand, de a sta amandoi pe o banca aiurea pe oriunde, de a zambi tinandu ne de mana.
Erau perfecte momentele in care stiam ca este si un pic al meu ...
[Atat de tragica este distanta!...]

Ps. Ma adun de cate ori ma risipesc. Acum nu o sa fie diferit! :).


"Si, totusi, stiu ca nu mai vreau nimic de la el, ca nu mai urmaresc nimic, ca nu trebuie sa urmaresc. Ca nu se poate ...!"